Social

Nu-i ușor să fii emigrantă, romă, femeie trans și lucrătoare sexuală

Îmbrăcată indecent, cu tocuri mult prea înalte și cu un picior sprijinit de perete, mă așezam în fiecare seară la colțul străzii și așteptam. Ieșeam mereu la nouă fix, ca la program. Îmi imaginez că și Laura, românca ucisă în Italia, făcea trotuarul cu aceleași gânduri: să facă bani, să ducă o viață mai bună, să-și poată ajuta familia.

A plecat în Italia să practice sexul comercial, de mică. La fel ca multe alte românce. La fel ca și mine. Vii cu multe visuri în valiză și toate mor, rând pe rând, pe străzile orașelor din peninsulă. Într-o vineri, pe 10 noiembrie, Laura a fost înjunghiată în piept, într-un parc din centrul Romei. Avea 27 de ani. Motivul crimei: ura.

 

Nu-i ușor să fii emigrantă, romă, femeie trans și lucrătoare sexuală

 

Un trecător a găsit-o moartă, sâmbătă dimineața. Suspectul, un bărbat care tocmai evadase din arest la domiciliu. Era închis pentru tentativă de omor. „Credeam că e femeie”, a spus el. „Apoi mi-am dat seama. I-am cerut banii înapoi, dar nu mi i-a dat și ne-am certat.” Laura s-a luptat cu el. Știm asta pentru că lucrurile lui au fost găsite împrăștiate în parcul în care a fost ucisă, cu o noapte înainte. Dar, a pierdut.

Italia e a doua cea mai periculoasă țară europeană pentru persoanele trans (și nu numai, vezi și cazul româncei sechestrate timp de zece ani de un agresor în Italia), după Turcia. Laura muncea și le trimitea bani în fiecare lună părinților ei și celor șapte frați de-acasă. Când era mică, ai ei au dus-o la București, pe la mai mulți medici, pentru că se simțea femeie. Medicii i-au făcut un set de analize și i-au zis că n-are nimic. Părinții, oameni simpli, săraci, n-au prea înțeles cum e cu identitatea de gen, dar au acceptat-o așa. Laura Ursaru e prima româncă transgender ucisă din ură, despre care am aflat. Acum, familia strânge bani s-o aducă acasă.

 

În ultimele zile m-am gândit mult la asta. Laura a plecat în Italia la 19 ani. Eu la 16. Amândouă rome, amândouă transgender, amândouă emigrante și lucrătoare sexuale. Nu e chiar o rețetă de trezit empatie în oameni. Uite, din 2008, de când avem date despre asta, în lume au fost omorâte 2 609 de persoane transgender, dintre care 69% erau emigranți și emigrante. 62% erau lucrători și lucrătoare sexuale, ca mine și ca Laura.

Îmi vând corpul prin parcări, seară de seară. Am lucrat în Milano, Veneția, Bologna și Trento. N-am avut altă șansă, deși am mers la scoală. După ce mi s-au închis nenumărate uși în față, trebuia să îmi continui cumva tratamentul hormonal. Nu mă trag dintr-o familie bogată. Prietena mea din copilărie era lucrătoare sexuală în Italia. Mi-a spus că se câștigă cât să supraviețuiești, cât să o duci de pe-o zi pe alta. Dar m-a atenționat că nu e ceva sigur și că nu voi avea pensie de nicăieri. Am spus să încerc și asta. Au trecut 12 ani de atunci.

La început, mi-era frică. Îmi veneau în minte tot felul de scenarii. Dar cu timpul m-am învățat. Majoritatea clienților sunt căsătoriți, au diverse fantezii, și le satisfac cu noi și pleacă. Dar câteodată, mai sunt și unii care vin doar ca să te chinuie și să te umilească.

 

Nopțile de sub pod

Făceam trotuarul pe Via Piave, o zonă cunoscută pentru sexul comercial, în fața gării din Veneția. O mașină oprește în dreptul meu. Nu știu ce era, dar în orice caz, una d-aia scumpă. E vară și e o căldură înăbușitoare. „În sfârșit, aer condiționat”, îmi zic în gând. Coboară geamul. Eu încep să-mi spun poezia obișnuită: „Transsexuală, oral, anal, între sâni, activă și pasivă”. Îmi face semn să mă apropii. E un tip bine făcut. „Urcă”, îmi zice. O fac.

Pornește motorul. Era tăcut și îl vedeam agitat. M-am panicat pentru câteva secunde, dar m-am liniștit tot singură. „E normal. N-o mai fi fost c-o tipă trans până acum.” De obicei, îmi duc clienții în parcări întunecate sau pe sub poduri. Totul se petrece în mașină. Și de data asta oprim sub un pod pe care i-l arăt. Întotdeauna cer banii înainte. Mi-i dă fără probleme, apoi îți lasă scaunul pe spate. Îmi pun repede banii în geantă și îmi cobor și eu scaunul ca să începem.

„Pot să dau drumul la muzică?”, mă întreabă el. Nu e prima dată când un client se destinde cu muzică, n-am nicio problemă cu asta, așa că-i spun că e ok. El ridică volumul la maximum. Mă întorc spre el ca să-mi încep treaba și, dintr-o dată, tipul mă apucă de încheietură mâinii stângi. Am întotdeauna un spray cu piper în buzunar. Nu te ajută cine știe ce, dar îți câștigă puțin timp. Cu dreapta, apuc spray-ul. Tremur, nu știu cum să-l desfac mai repede. Mi-e frică, plâng, urlu. Bag capacul în gură și trag cu dinții. Se desface, i-l bag în ochi și apăs. Îmi eliberează mâna ca să se șteargă la ochi.

Fără să stau pe gânduri, deschid portiera. Fug cât de repede pot. Nu mă uit în spate. Doar fug.

Mă arunc în fața unei mașini, în mijlocul străzii. Oprește chiar înainte să mă lovească. „Ajutor, vă rog”, urlu eu în italiană. Șoferul îmi deschide ușa. Mă urc în mașină. Tremur. „Arată-mi unde te-au agresat. Unde sunt?”, întreabă el. Arăt cu degetul spre pod, dar nici urmă de mașină. Am chemat poliția, în zadar, însă. Nici până azi nu a fost găsit.

Eu am reușit să scap. Laura, nu.

 

Lasă un răspuns