Social

Eroii mei n-au fost fotbaliștii, baschetbaliștii, Superman sau alții. Tataia a fost și este Eroul meu

Eroii mei n-au fost fotbaliștii, baschetbaliștii, Superman sau alții.  Tataia a fost și este Eroul meu. Poveștile lui fascinante din viața sa de credință și din viața de război, prezența lui plină de pace, mă fac să-mi doresc a lui companie și nu în ultimul rând, să-i calc pe urme (să mă înrolez în Armata Română) și să jur credință Patriei Mele…

 

Am crescut și am văzut că bunicul meu nu ar trebui să-mi fie erou datorită poveștilor, ci datorită credinței sale de nezguduit!! Un erou al credinței…
Se numără printre puţinii veterani de război din judeţul Neamţ care mai sunt încă în viaţă.
Mâine, 20 februarie, împlinește frumoasa vârstă  de 100 de ani, dar nu a uitat clipele groaznice prin care a trecut în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, când, la vârsta de 23 de ani, a primit în mână o mitralieră şi a fost trimis pe câmpul de luptă.
Şi-a părăsit cu lacrimi în ochi familia și  părinţii, pentru că în sufletul lui nu credea că se va mai întoarce viu din război.
S-a născut pe 20 februarie 1916 într-o comună din judeţul Neamț, care în anul 1940 a fost ocupată de către trupele sovietice. Imediat după începerea războiului, în anul 1939,  împreună cu fratele său Dogariu Mihai (căzut la datorie pe front) au fost trimişi pe câmpul de luptă unde au fost instruiți cum să tragă cu puşca, cu mitraliera sau cum să se apere în cazul unor atacuri. Apoi a fost repartizat la frontiera de pe  malul Nistrului, în jurul anului 1941.

Citeste si : Toti batranii din Romania ar trebui bagati la inchisoare

Când România a intrat în război de partea naziştilor, a fost chemat la Bucureşti şi de aici repartizat la un depozit de armament. A rămas acolo până în anul 1944, când, în ziua de 4 aprilie, s-a petrecut ceva de neimaginat. Bunicul îşi aminteşte că au început să sune sirenele și deodată au început „să cadă  bombele din cer”.

Erau avioanele americane. A  avut noroc că a scăpat cu viață, dar în urma acestor bombardamente a fost rănit și a rămas fără auz în proporție de 50% .
„Am ajuns lângă unul din comandanți şi ştiu că încerca să mă întrebe ceva!”, atunci a realizat  că a surzit…   Aceasta este «povestea» vieții căpitanului în retragere Petrea Dogariu.
Mă rog în fiecare zi să-l țină Dumnezeu în viață și să ne bucure mereu cu prezența lui, cu poveștile  și cu zâmbetul cu care ne întâmpină de fiecare dată!!!

 

Pentru mine, bunicul nu va muri niciodată! 
« Eroii nu mor niciodată!»”  a încercat sa redea prin cuvinte ceea ce simte pentru bunicul său, Anton Gabriel Bolog

 

Sursa: Armata Romaniei

Originally posted 2016-02-22 07:13:32.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.