Politica

Vis fără bis

Loading...

Astfel, starea în care ne găseşte centenarul spune că s-ar prea putea ca bicentenarul să fie comemorat de români din alte ţări, în amintirea unui stat defunct sau risipit. Dar ce ne aşteaptă a fost însămînţat, încă de la început, cu grija sabotorului partiot. Vreme de o sută de ani, am folosit stăruitor aproape orice ocazie de a transforma şansa în handicap. Am repetat aceeaşi eroare de proiectare, în trei variante, sub trei regimuri.

În 1918, la prima noastră reunire naţională deplină, eram o problemă: o naţiune în trei culturi. Şi mai complicat: un stat în două civilizaţii. Vestul transilvan şi conglomeratul slavo-oriental vorbeau aceeaşi limbă dar conversau peste o fisură istorică. Urgenţa era, deci, încă de atunci, integrarea. Asta presupunea, mai departe, o inteligenţă şi o generozitate politică suficient de largi pentru a permite absorbţia decalajelor. Mişcarea cîştigătoare era conectarea. O baie de românism avansat şi startegic, menit să înlesnească dezvoltarea comună. Nu am făcut aşa ceva.

Ideea unei Românii Unite spre beneficiul general a fost alterată imediat după 1920. Naţionalismul brătienist a devenit pilot unic şi a luat locul iluziilor de cooperare şi al politicii productive. Iuliu Maniu şi idealiştii locali ardeleni au aflat iute că Unirea a trecut în centralism. În 1923, Maniu a refuzat să voteze noua Constituţie în care a văzut, corect, un vehicul dirijist la dispoziţia Brătienilor şi a Bucureştiului. Adevărat, România a făcut un pas glorios înainte dar a rămas aşa, în poza fixă pe care o fetişizăm şi azi. Am ridicat o statuie şi de o sută de ani promitem că îi punem artere. Redusă la naţionalism centralist şi ritual, Unirea şi-a pierdut fertilitatea.

A doua etapă a acestui proces uluitor pentru o naţie care îşi cîntă şi doreşte împlinirea a venit sub sceptrul dogmatic al lui Ceauşescu. După 1970, marele nivelator al României a declanşat anexarea Transilvaniei la civilizaţia socialistă comună. Colonizarea internă a născut aşa numitul Iaşov şi a umplut şi Transilvania de CUG-uri, golind-o de saşi. Românii şi ungurii s-au ales cu băşti iar oraşele cu wc-urile fortificate pe care le numim, în continuare, centre civice. Operaţia nu a reuşit cu totul, dar a reafirmat supremaţia directoare a naţionalismului de la centru şi a blocat, încă o dată, şansa dezvoltării prin Unire.

România nu a pierdut niciodată atîţia oameni duşi cu gîndul să îşi vadă de drum.

A treia schemă de irosit unionismul ocupă ultimii 30 de ani şi promite să anexeze viitorul spre a-l scoate din joc. Spectaculos, deşi nu tocmai curios, după 1989 am trecut la dezangajarea totală. Politica naţională şi interesul minim pentru România ca stat şi societate au dispărut fără urmă şi ruşine. În afara iilor arborate festiv pentru a înlocui harnaşamentul Vuiton, regimul postcomunist nu ştie, nu vrea şi nu face nimic într-adevăr naţional. Unirea a ajuns o fantomă care bîntuie servil o dată pe an, un exponat la mijloc de moaşte şi genetică, fără nevoi de întreţinere şi investiţii. Sîntem uniţi şi gata! Considerăm apăsat că feliile sînt datoare să se îmbine. E suficient că stau pe aceeaşi masă.

E o meschinărie colosală. Schimbările lucrează deja şi nu ne respectă pentru că nu au pe cine şi de ce.

Oricît ar părea de nenatural, dezertarea făţişă a politicienilor e dublată de refrenele la modă în lumea civilă. Păcatul e vechi dar a revenit, înaripat de exasperare. Astfel, diaspora şi, în genere, „plecaţii” sînt, iar, aşezaţi în postura importului miraculos. Prin 1990, circula febril ideea după care ar fi de ajuns ca o sută-două de fesenişti să fie trimişi o lună-două în Occident. Toţi se vor întoarce acasă cu apucăturile lui Ford şi cu lecturi din Hayek. Mai nou, acelaşi mit a tarsnformat diaspora în terapie romantică şi mîntuitoare. Nu facem altceva decît să reluam, inconştient, un escapism vechi pentru a acoperi refuzul pariului intern.

România nu a pierdut niciodată atîţia oameni duşi cu gîndul să îşi vadă de drum. Demografia şi migraţia scobesc. Mutaţia e sinucigaşă. În 1920, bunicul subsemnatului a plecat, cu jumătate de sat, în America şi a făcut bani buni în oţelării, la Detroit. După 10 ani, aproape toţi s-au întors acasă, chitiţi să cumpere pămînt şi să cîştige respect. Au făcut-o. Pînă în noaptea de 5 spre 6 aprilie 1949, cînd echipe de activişti de partid au dat buzna în curţi şi i-au cărat la Primărie. După două zile de interogatorii şi bătăi au semnat. Şi-au cedat pămîntul şi au intrat în „colectivă”. Unul singur a rezistat: Ilie a lui Sarion. A fost dus la Sibiu şi bătut suplimentar. Pe la începutul anilor ’80, putea fi văzut vorbind singur şi cîntînd. Era nebunul satului.

Povestea se încheie abia acum şi dezvăluie ceva de neimaginat: dispariţia satului. România e o ţară de cimitire săteşti cu administraţia la Londra, Roma, Bruxelles şi Madrid. Ce destrămare de formule sacre! Spaţiul mioritic? Maidan fatidic! Da, eternitatea s-a născut la sat dar a rămas orfană.

În acelaşi timp, decalajele pe care Unirea a promis că le va înghiţi au ajuns o formă de organizare permanentă. Transilvania a luat-o la galop şi sarcina viitoarei noastre redresări stă într-o aberaţie: să ne unim, iar, cu Transilvania, aşa cum a făcut-o RDG cu RFG.

Redresarea e posibilă doar în vis, cu un zar istoric de noroc scandalos. Adică, un nou 1918.

Din afară, centenarul e o sărbătoare şi mai părelnică. În Vest, 1918 nu are Est. Pentru sprintenul cugetător Emmanuel Macron şi colegii lui de fake history, 1918 a fost anul catastrofei naţionaliste. Lipseşte din această descriere, patriotismul anti-imperial care a fondat statele moderne ale Estului. Nici una din figurile ilustre ale dinastiei UE nu se oboseşte să observe că 1918 a fost o ciocnire de imperii, nu o culpă naţională. Bineînţeles, nimeni nu vrea să admită că din marele carambol măcelăresc al lui 1918 a răsărit primul imperiu ideologic. Cea mai nenorocită maşină de tocat naţiuni: Rusia Sovietică. Prietena noastră rebotezată.

Strategic şi politic, Estul nu e bine fixat în Europa. Recenta şuetă Macron-Merkel pe teme de tembelism utopic a produs două aberaţii nerăbdătoare să arate cît de neimportant e Estul.

Mai întîi, o Armată Europeană care va reuşi, cel mult, să dea amenzi pentru fumat în tranşee, dar va disloca NATO şi ne va lua scutul american de la graniţe.

Apoi, o zonă euro cu Buget şi Ministru de Finanţe propriu. Din momentul în care Vestul se va gospodări separat, Estul va fi lăsat în pîrloagă. Nu vom mai vorbi de viteze ci de ligi diferite. Rolul de furnizor primitiv al Estului se va accentua. Diminuarea ponderii estice la nivel european va duce la dezmoştenirea faimoasei şi minusculei clase de mijloc. Guvernările asistenţiale vor deveni regim politic permanent. Modernizarea şi dezvoltarea vor rămîne chestiuni de atitudine civică, fără acoperire economică şi administrativă. Consecinţa va fi intensificarea demagogiei democratice, Mai pe şleau, creşterea volumului declarativ, în absenţa capacităţii politice.

Probabil am pierdut prea mult şi prea repede. Redresarea e posibilă doar în vis, cu un zar istoric de noroc scandalos. Adică, un nou 1918. Pe primul l-am ratat şi n-are rost să cerem un bis. Putem insista dar tot ce vom reuşi va fi să schimbăm o literă într-o vorbă veche: vrabia mălai bisează!

Istoria nu se repetă pentru a ne repara greşelile. 1918 e un vis fără bis.

Join the LARGEST XXX Cam Site

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.