Politica

Forţa politică a autenticităţii

Loading...

În ce stare se află o ţară ce-şi avansează torţionarii, de ziua naţională, vai, la gradul de general, dar îşi alungă cetăţenii rezistenţi şi torturaţi, ca Doru Oprea, forţându-i să emigreze spre a se alătura celor supuşi ca el, la 10 august 2018, bastonadei, împuşcărilor cu grenade şi gazărilor colonelului Paraschiv şi trupelor sale de jandarmineri? E de la sine înţeles că nu poate fi cotată altfel decât ca un stat bolnav.

România e bolnavă grav. În chestiune nu mai e doar democraţia ei, statul de drept şi justiţia, călcate în picioare, toate, de impunitatea şi privilegiile de care, între Carpaţi şi Dunăre, încep să se bucure iar, ca în ceauşism şi în postcomunism, poliţiştii secreţi, bătăuşii, asasinii şi schinguitorii din solda dregătorilor politici. În chestiune e periclitarea demografică a unui popor forţat de revoluţia antimeritocratică declanşată de pesedism şi de neonaţional-comunism cu complicitatea regimului Dragnea şi a conducerii Bisericii să-şi risipească în lume cele mai de preţ resurse. 

Or, altfel decât în trecut, asemenea trădări naţionale comise sub stindardul patriotismului şi naţionalismului, iar în cazul BOR al filetismului, nu mai reprezintă o carte cu şapte peceţi. Misterul păcatelor izvorâte din corupţie, dintr-o insaţiabilă arghirofilie şi poftă de putere ale dregătorilor şi ierarhilor nu mai are nevoie de ani şi decenii de şoapte înfricoşate prin unghere întrunecate, ca să ajungă să fie devoalate şi condamnate. Sub impactul globalizării şi digitalizării, nefăcutele mai marilor se demască în timp real. La fel se răspândeşte şi tinde să se generalizeze indignarea.

La stâlpul infamiei nu se văd ţintuiţi, mai rapid decât ar fi crezut, doar tiranii, cărora le scapă de pildă controlul asupra unor asasini ca ai jurnalistului saudit Kashoggi. Nu mai puţin aspru ajung să fie judecate global şi elitele politice şi culturale. De pildă cele de stânga, 68iste, care s-au crezut decenii la rând de partea bună a istoriei, tinzând să devină măsura întregului univers, înainte de a reieşi, după ce au ajuns la putere, că afişata lor ură de sine, în fond o falsă autocritică, nu ţine loc de adecvare politică.

Sub impactul globalizării şi digitalizării, electoratele europene s-au schimbat, pe nesimţite, din temelii. Sunt net mai mobile, dar şi mai crude, mai bătăioase şi mai uşor de manipulat, dar şi mai lesne de informat şi dezmancurtizat.

Politicienii, în schimb, au greutăţi mari în a se adapta acestor modificări radicale. Prea puţini înţeleg la timp să se adecveze vertiginoasei reconfigurări a scenelor politice. Prea puţini renunţă efectiv la politicianism, devenind cinstiţi şi valabili, măcar, dacă nu pot fi oameni de stat de anvergura unui Churchill, după cum i-ar dori electoratele, tot mai îngrijorate de provocările economice, politice, teroriste, migraţioniste şi de complexitatea şi volatilitatea lumii în care trăim.

O clasă politică refractară la schimbări, ori exagerând, ca populiştii esteuropeni, riscurile acestei încremeniri în proiect, periclitează în toată Europa democraţia. În vest e alcătuită în mare parte din politicieni inerţi, dar şmecheri, mimând, ca preşedintele Franţei, Macron, o mobilitate şi-o autenticitate politică falsă, când de fapt şi el şi Angela Merkel acţionează inflexibil, potrivit vechilor lor instincte de putere şi manualelor de politologie. Fără să satisfacă realmente vrerea electoratelor, se pricep de minune, vreme uneori îndelungată, să le arunce alegătorilor praful flexibilităţii în ochi.

Dar nici măcar în Germania, o ţară care-şi iubeşte, prin tradiţie, conducătorii şi detestă să-şi debarce liderii, ulciorul nu merge de nesfârşite ori la apă. E elocventă erodarea galopantă a popularităţii partidelor guvernamentale CDU şi SPD, materializată în seria de interminabile pierderi şi înfrângeri regionale suferite de aceste formaţiuni şi, în genere, de stânga, chiar şi în zone ca Bavaria, în care oamenilor le merge, economic, excelent.

Sub impactul acestor tendinţe, social-democraţia, sufocată de îmbrăţişarea cancelarei, tinde să dispară din scena politică germană, urmată fiind, dacă Merkel stăruie să nu se retragă, de CDU, alcătuind ultima formaţiune europeană creştin-democrată de mari dimensiuni.

Experţilor continuă să le fiu greu să determine cu exactitate ce anume i-a supărat pe alegătorii germani la un cancelar al cărui bilanţ politic intern nu pare defel, la prima vedere, să fi fost catastrofal. Dar e clar că la amplificarea acestei supărări a contribuiz aşarnarea cu care Merkel a refuzat să-şi asume propriile greşeli. Nu mai puţin semnficativă e, probabil, impenitenţa afişată de ea, dimpreună cu îndârjirea cu care, în ciuda erorilor comise, cancelara se împotriveşte să dea ascultare mesajului unui electorat german tot mai rapid şi mai adecvat informat şi, deci, neobişnuit de critic. 

Şi neobişnuit de înverşunat, pentru un electorat german, în a cere conducătorului său să i se dea ascultare şi socoteală. În duplicitatea şi superbia elitei politice şi culturale rezidă, ca atare, probabil, unul din secretele ascensiunii populismelor europene. În trufia potentaţilor, cuplată cu vizibilitatea ei insolită, furnizată de societatea informaţională, precum şi în forţa electorală a setei de autenticitate a celor mulţi se ascunde şi taina declinului irepresibil al unor formaţiuni neototalitare ca PSD.

Reţelele de socializare au demascat de mult indiferenţa manifestată faţă de propriul popor de acest partid încremenit în ticăloşia restauraţiei feudale, care depăşeşte net orice inadecvare politicianistă, sau populistă occidentală sau esteuropeană. Aceleaşi reţele tind să vină de hac şi sculei calomniei, a discreditării altora, prin propagandă, care i-a devenit un instrument tocit. Încât n-a mai fost nevoie de un sfert de secol, ca sub ceauşism, ca să ajungă să fie de notorietate că împăratu-i gol. 

Într-o democraţie veritabilă, departe de a mai putea câştiga alegeri în faţa unor partide credibile, precum USR, sau Mişcarea lui Cioloş, PSD ar fi, deci, condamnat la o dispariţie în insignifianţă chiar mai rapidă decât a SPD. Iată de ce regimul Dragnea nu se mai fereşte să semnalizeze făţiş, prin insolenţa indicibilă, simbolică, a unor avansări ca a colonelului Paraschiv, desfiinţarea ei radicală.

 

 

Join the LARGEST XXX Cam Site

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.