Politica

Cultură, identitate şi politică

Loading...

Cornel Codiţă

Trei puncte de reper, subtil, complex legate între ele, care dau seamă despre ceea ce suntem acum, o sută de ani de la evenimentul căruia îi spunem „Marea unire”. Nu pentru că am fi avut, ori am avea astăzi, un sistem coerent de repere şi valori pentru evaluarea ei, ci doar pentru că vine după o altă „Unire”. Mai mică, desigur, de vreme ce în ordinea absolută a legii numerelor, doi (Moldova şi Ţara Românească) este mai mic decît trei (Moldova, Ţara Românească, Transilvania), plus încă ceva pe deasupra! În realitate, nu ştim nici măcar cînd s-a realizat cu adevărat o unire. În timp, procesele integrative generate de noua realitate statală nu au fost nici liniare, nici continui, nici nu au decurs cu intensitate constantă, dimpotrivă. Au fost întretăiate, deformate, întrerupte de contracurente mînate de forţe centripete, de rupturi şi dislocări teritoriale, economice şi societale, uneori mai aspre, alteori abia perceptibile, uneori temporare, alteori destinate parcă să rămînă permanente. Fenomenul este încă activ şi astăzi. În România, la fel ca şi în Italia, Franţa, Germania sau Marea Britanie, ca să luăm doar cîteva exemple. Cert este doar un singur lucru: pentru noi, la 1918, conţinutul statalităţii s-a schimbat, iar rezultanta a fost apariţia unui nou actor politic şi economic pe harta Europei, România. În rest, politica ne-a vînturat dintr-un orizont geo-politic, într-altul, dintr-o alianţă militară în alta, din zona lumii libere, în cea a lagărului ţărilor socialiste (acest termen era obligatoriu în referirile şi discursurile oficiale, pînă prin 1966-67!). Toate acestea urmare a neghiobiei, cecităţii şi încapacităţii celor care au ajuns să decidă, la vîrf, în politica României, plus „logica de fier” a puterii armelor şi armatelor care au sedimentat pentru mai bine de jumătate de secol dominaţia sovietică asupra Europei de Est şi influenţa ei semnificativă asupra Europei Occidentale. Politica, cu siguranţă, a contribuit la realizarea actului unirii de la 1918, dar nu şi la procesul sedimentării unei identităţi. Cu atît mai puţin a uneia, naţionale. Pentru cei care nu ştiu, poate nu este rău să menţionăm că după excesul şi abuzul din perioada interbelică, termenul „naţional”, inclusiv în sintagme ca imn naţional, drapel naţional, nu mai vorbim de identitate naţională, a fost extirpat din vocabularul curent al limbii oficiale şi chiar al celei îngăduite în şcoli sau instituţii publice, aproape o jumătate de secol, după cel de-al doilea război mondial!!! Statutul său incert şi degradat a rămas acelaşi după 1989, cînd ne-am prăbuşit într-un alt ocean de abuz, asemănător celui interbelic, fără ca astăzi să mai avem motivaţia şi suportul istoric al celor de atunci. La noi, astăzi, toate cele, de la bibliotecă, la terenul şi echipa de fotbal şi de la drumuri la instituţii publice, toate sunt naţionale, ducînd termenul în deriziune şi golire de orice conţinut cu putere de semnificaţie.

În pictura murală a lui Sigismund Goetze, de pe scara principală a Foreign Office-ului, dedicată momentului creării Ligii Naţiunilor, undeva în rîndul doi, în spatele Italiei şi Franţei, care încadrează Britania salutînd de la egal, la egal America, se află o transfigurare feminină a României, purtînd pe cap un ulcior. Nu ştim ce conţine. „Idealiştii” susţin că nu poate fi decît apă, desigur vie, în timp ce „realiştii” văd o referinţă la „catran”, bogăţia lichidă a pămîntului care va marca mai mult decît orice altă circumstanţă economică, politică sau culturală, istoria noastră de secol XX. Ar putea fi acesta un reper identitar? Geo-politic da. Cultural? Cu siguranţă, nu! Trebuie să căutăm în altă parte. Nu fără temei, limba este considerată de mai toată lumea liantul, dacă nu creuzetul identităţii naţionale. În realitate, limba este orice, mai puţin un invariant. E vie şi se schimbă, mult, uneori radical. Noi, cei de astăzi, nu suntem în stare să vorbim în limba celor de la 1918. Vocabularul lor ne este în cea mai mare parte străin, regulile de scriere şi gramatică sunt destul de mult schimbate. Nici ei nu ar înţelege mare lucru din ceea ce vorbim noi astăzi, nu în domenii specializate, nici măcar în universul activităţilor de zi cu zi. După cum o spun mărturiile vremii, ei, ca şi noi, păreau preocupaţi mai degrabă „să strice limba cea veche”, adăugîndu-i, adesea alandala, cuvinte împrumutate din alte orizonturi lingvistice căci aşa era şi a rămas pînă astăzi „de bon ton” sau dacă preferaţi kool! Poate că portretele moftangiului român şi al moftangioagei române, schiţate de Caragiale, par unora prea „dure”. În realitate, ele reprezintă, împreună, un mic tratat de sociologie a influenţelor şi interferenţelor culturale-civilizaţionale, specifice societăţilor „de periferie”. În cazul de faţă, cel al României, la contactul cu zona tutelară a Franţei. Tendinţa naturală a limbii este diferenţierea şi schimbarea, nicidecum uniformitatea aşa cum ar cere un criteriu stabil, identitar. Limba a jucat acest rol, dar nu „de bună voie”, ci constrînsă, deformată, ba chiar maltratată, pe ici pe colo, de instituţiile statale. În primul rînd şcoala, urmată îndeaproape de adminis­traţie şi armată. Pînă la un punct, Academia Română, a jucat şi ea un rol important în acest proces. Ele au obligat dacă nu limba, atunci cu siguranţă cîteva generaţii de vorbitori, de utilizatori ai ei, să o folosească într-un anume fel, au regularizat vocabularul şi regulile gramaticale.

Cultura „cultă” este al doilea suspect de serviciu, cînd vine vorba despre crearea identităţii colective. Într-un puseu de creativitate care nu va mai putea fi uşor egalat, secolul XX a pus pe aproape toate palierele creaţiei culturale semne de referinţă, lăsate de personalităţi de marcă. De la ştiinţă, la artele plastice, de la muzică, teatru şi poezie, pînă la sociologie şi filosofia culturii, România este un teritoriu cu elemente de identitate precise, semnificative în orizontul civilizaţiei occidentale şi nu chiar rare. Din păcate, cultura „populară” şi rădăcinile ei autentice au fost aproape total distruse de aberaţiile oficalizate ale „revoluţiei proletare” şi ale „colectivizării”, respectiv prin depopularea şi îmbătrînirea artificială a populaţei rurale, ca urmare a industrializării forţate, care a mutat la oraş segmente întregi ale populaţiei din rural. Odată reducerea, din punct de vedere social, a ţăranilor doar la rolul de „robi ai pămîntului”, iar a comunităţilor săteşti, doar la rolul de comunităţi de locuire, acest proces a produs cea mai mare sărăcire culturală din istoria ultimilor o sută de ani ai României.

Elemente şi repere identitare am avea, ce identitate are astăzi România şi societatea ei? Vă las pe dumneavoas­tră să decideţi! Eu mă mulţumesc să reamintesc ideea că identitatea naţională, existenţa însăşi a unei naţiuni nu este niciodată un dat definitiv, ci un proiect mereu în construcţie. Cum spunea Renan, citat de Ernest Gellner, de la care am împrumutat şi titlul editorialului de azi: „O naţiune este, deci, o mare solidaritate… Ea se rezumă la consimţămîntul, la dorinţa, clar exprimate, de a continua o viaţă comună. Existenţa unei naţiuni este un plebiscit de fiecare zi”.

Join the LARGEST XXX Cam Site

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.