Politica

Crimeea versus Kosovo. O scurtă privire asupra unei probleme de politică externă a Uniunii Europene

Loading...

Crimeea versus Kosovo. O scurtă privire asupra unei probleme de politică externă a Uniunii Europene 1Invocarea precedentului Kosovo a devenit în anul 2014 unul dintre argumentele cheie folosite de oficialii ruşi şi de mass media rusă sau pro-rusă ca să justifice anexarea Peninsulei Crimeea, deşi această retorică nu explică de ce, la acel moment, forţele ruse au acţionat pentru a captura întreaga flotă militară ucraineană[1], în loc de a permite navelor respective să se relocheze, de exemplu, la Odessa. Subiectul este de mare interes pentru Uniunea Europeană, deoarece discutăm de vecinătatea acesteia şi de regiunea care a constituit Parteneriatul Estic, şi dintre membrii UE în mod special pentru România, a cărei zonă de interes economic exclusiv în Marea Neagră se învecinează direct cu zona de interes economic exclusiv a puterii care controlează teritorial Crimeea. Nu în ultimul rând discutăm şi de rezervele de petrol şi gaze avute în vedere de proiectul BRUA şi de legea offshore care a stârnit controverse în ţara noastră şi pe care contează în bună măsură viitoarea Piaţă Unică Energetică, zăcăminte aflate în imediata vecinătate a zonei de conflict îngheţat din Crimeea.

Oponenţii ideii că anexarea Crimeii de către Rusia ar avea vreo fundamentare în precedentul Kosovo neagă orice asemănare dintre cele două speţe pe ideea că Kosovo a fost un caz umanitar, motivat de crimele de război comise de armata sârbă în 1999 şi în anii precedenţi. Totuşi, în 2008 când Statele Unite ale Americii au recunoscut independenţa provinciei Kosovo[2], în loc de a continua să caute să medieze o soluţie de compromis care ar fi menţinut Kosovo între graniţele Serbiei (similar cu ceea ce s-a întâmplat în cazul Acordurilor de la Dayton[3], care au prezervat unitatea Bosniei-Herţegovina în ciuda ororilor războiului civil din anii 1991-1995), niciun fel de crime de război nu erau în curs. La rândul lor, propagandiştii Kremlinului resping acest argument, invocând că exista o ameninţare foarte serioasă din partea membrilor de extremă dreapta ai regimului instaurat în Ucraina în urma Euro-Maidanului (2013-2014) faţă de minoritatea rusofonă, preponderentă numeric în Crimeea. Pentru ei, Kosovo şi Crimeea sunt cazuri similare, deşi la momentul anexării nicio crimă efectivă nu avusese loc împotriva rusofonilor.

Argumentul rus nu este însă total lipsit de fundament, după cum o dovedesc, din păcate, politicile Kievului faţă de minorităţi. Sub pretextul combaterii influenţei politice şi culturale ruse, în anul 2014 Rada Centrală a Ucrainei a abrogat legea limbilor regionale şi minoritare[4], care acorda un statut administrativ inclusiv limbii române în regiunile Cernăuţi, Odessa şi Transcarpatia, unde este situat grosul comunităţilor istorice de români din Ucraina. Iar în anul 2017, acelaşi Legislativ ucrainean adopta o lege care urmează să elimine limbile minoritare, inclusiv limba română, din sistemul de învăţământ[5], chiar şi în cazul unor şcoli care predau neîntrerupt în această limbă încă din secolul al XVIII-lea, indiferent între graniţele cărui stat s-au aflat de-a lungul timpului. Termenul limită, fixat iniţial pentru anul 2020, a devenit 2022[6] sub presiunea dură a Ungariei şi la apropourile mai degrabă timide ale României.

Revenind însă la subiectul Crimeea, dacă este să identificăm în istorie un precedent pentru anexarea din anul 2014, acest precedent nu este Kosovo, ci Texas. De-a lungul anilor 1820 şi 1830, Texasul a fost populat cu colonişti americani, care au declanşat o insurecţie împotriva statului care deţinea legal suveranitatea şi care le permisese stabilirea în regiune în ideea dezvoltării acesteia, şi anume Mexicul (Statele Unite Mexicane). Insurgenţii au proclamat independenţa sub denumirea de Republica Texas, care a fost apoi anexată Statelor Unite ale Americii[7]. În Crimeea etnicitatea locală principală, tătarii, care au populat majoritar peninsula de-a lungul ultimelor şapte secole (şi chiar mai multe dacă punem la socoteală şi triburile turcofone mai vechi, de genul pecenegilor şi cumanilor, din care tătarii crimeeni descind), a fost deportată în masă de către Stalin în anul 1945 în Uzbekistan, în Siberia şi în alte regiuni îndepărtate ale Uniunii Sovietice. Spre deosebire de alte grupe de deportaţi, tătarilor nu li s-a mai permis revenirea în Crimeea decât de-abia în 1989[8], iar locul lor a fost luat de etnici ruşi, care în 2014 s-au întors împotriva Ucrainei şi au colaborat la anexarea de către Rusia.

Argumentul potrivit căruia Crimeea aparţine istoriceşte Rusiei şi că a fost transferată Ucrainei de-abia în 1954[9] nu poate fi luat în serios decât dacă istoria ar fi început în 1945, când tătarii au fost deportaţi în masă, sau în 1783, când Hanatul Crimeii, desprins câteva secole mai devreme din faimosul Hanat al Hoardei de Aur şi devenit în secolul al XV-lea satelit al Imperiului Otoman, a fost cucerit de către Imperiul Rus al Ecaterinei cea Mare[10]. Anterior momentului 1783, nu existau vorbitori de limbă rusă (velicorusă) în Crimeea, spre deosebire de ucraineni, români, greci, ultimii dintre goţi sau alte minorităţi etnice care îşi duceau traiul în Crimeea tătărească[11].

Din punct de vedere istoric, Kosovo este un caz foarte diferit. Istoriografia sârbească întemeiază pretenţiile sârbilor pe imperiul de secol XIV al ţarului Stefan Dusan[12], precum şi pe bătălia de la Kosovopolje din anul 1389, în care sârbii şi aliaţii lor creştini au fost spulberaţi de turcii otomani, într-un debut militar fulminant al sultanului Baiazid I Ilderim (Fulgerul), care a preluat tronul de la tatăl său căzut în luptă chiar în timpul bătăliei[13]. Trebuie observat însă că Imperiul Sârb al lui Stefan Dusan nu reflecta realităţile etnice ale teritoriilor pe care le guverna. De exemplu, capitala lui Stefan Dusan a fost Skopje, azi capitala Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei (FYROM) sau, mai nou, a Republicii Macedoniei de Nord, care este localizată într-o regiune populată de etnici macedoneni slavofoni, vorbitori ai unei variante a limbii bulgare, şi nu de etnici sârbi. În schimb, spre deosebire de sârbi, care-şi pot identifica cea mai timpurie existenţă în regiune ca popor slav în secolul al VII-lea, când Imperiul Roman de Răsărit a pierdut cea mai parte a Peninsulei Balcanice şi slavii au traversat Dunărea în număr mare[14], albanezii sunt un popor sută la sută autohton, cu un trecut de cel puţin patru mii de ani în Balcani[15].

În concluzie, dacă în Crimeea ruşii pot invoca în favoarea lor realitatea demografică din prezent, dar nu şi un trecut istoric consistent, în Kosovo albanezii au de partea lor atât istoria, cât şi demografia (într-un anumit sens, Kosovo e un caz similar Transilvaniei dinainte de 1918).

Fără îndoială însă, concluzia din paragraful anterior nu înseamnă că independenţa Kosovo este un lucru bun pentru echilibrul european. Este un fapt greu de tăgăduit că independenţa Kosovo, chiar dacă în prezent acceptată de cvasiunanimitatea celor douăzeci şi opt (încă) de ţări membre UE, reprezintă o breşă în sistemul de menţinere a păcii în Europa stabilit la Helsinki în 1975. Potrivit Actului Final de la Helsinki[16], nicio graniţă europeană nu mai poate fi schimbată prin forţă, ci doar prin negociere. Actul Final de la Helsinki a fost motivul principal din punctul de vedere al doctrinei juridice pentru care pretenţiile de independenţă ale sârbilor bosniaci au fost respinse şi Acordurile de la Dayton au obligat comunităţile bosniace să-şi continue coexistenţa în cadrul unui stat federal. Recunoaşterea independenţei Kosovo fără acceptul Belgradului a fost un act în directă contradicţie cu Helsinki.

Procedând astfel, puterile occidentale i-au oferit Rusiei posibilitatea să anexeze Crimeea fără niciun fel de negociere cu Ucraina şi, eventual, într-un viitor imprevizibil, dar posibil apropiat, să întreprindă noi acţiuni similate faţă de republicile foste sovietice cu opţiuni favorabile integrării în Uniunea Europeană- Ucraina, Republica Moldova şi Georgia- sau deja integrate în Uniunea Europeană (ţările baltice şi Letonia în mod special, unde minoritatea rusofonă reprezintă aproape jumătate din totalul populaţiei). Este o speculare a recunoaşterii independenţei Kosovo care ar fi trebuit să fie predictibilă în anul 2008, anul în care Statele Unite au dat tonul recunoaşterii independenţei kosovare, dar şi anul în care Rusia a atacat Georgia şi a preluat sub deplinul său control Abhazia şi Osetia de Sud[17].

De asemenea, puterile occidentale dar în special Uniunea Europeană, creată tocmai pentru a preveni un nou război, ar fi trebuit să înveţe din lecţiile celui de-al doilea război mondial, care şi el a fost precedat şi pregătit de o slăbire a sistemului de pace de la Versailles[18], pus la punct după primul război mondial, şi prin răspunsuri slabe faţă de mişcările agresive ale statelor interesate în revizionismul teritorial şi refacerea gloriei imperiale, precum Japonia, Italia, Ungaria, chiar şi Polonia, dar în special Germania lui Hitler, care era într-o situaţie foarte asemănătoare Rusiei lui Putin (înfrântă în precedenta conflagraţie mondială- primul război mondial, respectiv războiul rece-, redusă geografic ca efect al înfrângerii şi condusă în mod tiranic de un veteran frustrat al războiului anterior).

Şi la fel ca în anii 1930, Uniunea Europeană, statele din nucleul dur al acesteia, dar şi partenerul tradiţional, Statele Unite, par a fi mai preocupate să-şi protejeze interesele economice corporatiste, care ar putea fi jenate de adoptarea unor sancţiuni şi mai severe împotriva agresorului rus, comparativ cu cele implementate din 2014 şi până acum. Am putea spune chiar că, într-o anumită măsură, se manifestă aceeaşi iluzie că acordând puterii revizioniste ceva satisfacţie teritorială, pacea mondială ar putea fi salvată. Însă milioanele care au pierit în timpul celui de-al doilea război mondial şi al războiului rece au demonstrat din plin cât de „inspirate” au fost Franţa şi Regatul Unit atunci când au consimţit la anexarea Austriei şi a Sudetenlandului de către Germania în 1938.

Prin urmare, poziţia României de a refuza recunoaşterea atât a independenţei Kosovo (unul din foarte puţinele cazuri în care România şi-a permis o poziţie proprie în dezacord cu cea dominantă la nivelul Uniunii Europene), cât şi anexarea Peninsulei Crimeea se dovedeşte a fi opţiunea corectă. La fel ca în anii 1930, când România a apărat sistemul de pace de la Versailles, diplomaţia noastră a încercat să menţină neştirbit sistemul de la Helsinki (chiar dacă, spre deosebire de anii 1930, teoretic ţara noastră ar putea avea un interes într-o rectificare a graniţelor cu Ucraina). Pacea este însă mai importantă decât desfacerea a ceea ce Hitler şi Stalin au făcut în 1939-1940, iar Aliaţii Occidentali au acceptat şi formalizat în 1944-1947.

citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro

Join the LARGEST XXX Cam Site

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.