General

2018-MAREA UNIRE şi Tribunismul (XL): România e Belgia Orientului! – Politica cea mai bună e … aceea care ne păzeşte de toate excesele egoismului – Criza Tribunei! | Cultura

Loading...

2018-MAREA UNIRE şi Tribunismul (XL): România e Belgia Orientului! – Politica cea mai bună e … aceea care ne păzeşte de toate excesele egoismului – Criza Tribunei!

 

Dr.Ioan Raţiu interpreta memoriile regelui Carol I – privind declaraţia principelui Bismarck – afirmând: «că România e Belgia Orientului. Ca şi Belgiei, aşa nici României nu-i este îngăduit, spunea Bismark, să facă politică externă, ci trebue să trăească cu vecinii săi cât se poate de bine şi atunci România de sine se va împărtăşi din fructele ce vor cădea la timpul său de pe pomul european. României însă nu e îngăduit să voească a le culege câtă vreme nu sunt coapte.»

Pe fondul simpatiei de care se bucurau românii după procesul memorandişţilor, trebuie amintit şi apelul semnat de conducerea Academiei Române: preşedintele Ion Ghica, vicepreşedinţii Iacob Negruzzi, Vasile A. Urechia şi dr. Dimitrie Brândza, secretarul general D.A. Sturdza şi alţi 13 membri; Ioan Georgescu făcea precizări privind conţinutul apelului: «Toate popoarele s’au bucurat de renaşterea poporului românesc, iar Românii s’au arătat recunoscători cătră binefăcătorii lor. Numai cu naţiunea maghiară, spune apelul Academiei, poporul român nu s’a putut înţelege căci Maghiarii se încearcă în timpurile noastre, pe căi piezişe şi prin mijloace violente, să obţie astăzi ceeace n’au fost în stare să obţie dela ei aproape două milenii precedente: desfiinţarea lor naţională.

 

Maghiarii cer ca Românii să uite limba, religiunea şi obiceiurile lor şi să devie Maghiari în toate manifestările lor naţionale. Acesta e sâmburele chestiunei Românilor din Transilvania, pe care Ungurii cugetau că au deslegat-o condamnând până la 5 ani închisoare pe fruntaşii de acolo. Ea a uitat că 6 milioane de Maghiari nu pot să desfiinţeze 15 milioane de nemaghiari (trei milioane de Români, 6 milioane de Slavi şi 2 milioane de Germani). (…) Acest apel, precum şi intervenţia personală a vicepreşedintelui V.A. Urechia, bine cunoscut în mai multe ţări europene de la şedinţele uniunilor interparlamentare, apoi datorită şi concursului efectiv dat acestei cauze de membrii Ligei Culturale, de studenţii români din diferite centre mari europene au făcut ca „chestia românească să fie nu numai cunoscută, ci îmbrăţişată cu căldură şi iubire în mai multe ţări europene».

Oamenii politici italieni B. Pandolfi, S. Omodei, G. Ostini şi alţi 24 fruntaşi italieni trimit lui V.A. Urechia, senator în Bucureşti: „O salutare afectuoasă fraţilor noştri români, cu dorinţa ca în curând să vină ziua în care ceice cer dreptatea să nu mai fie persecutaţi, nici martiri”. Prof. senator de la Universitatea din Roma, Angelo Degubernatis, apăra pe români afirmând: „Legea nu e lege dacă nu e făcută împreună, în condiţii de perfectă libertate” încheind prin cuvinte ce nu se încadrau cu învăţăturile lui «N. Machiavelli, dar el aparţine majorităţii italienilor, cari admiră, dar nu iubesc pe secretarul florentin. (…): „Natura prin egoism, ne împinge instinctiv spre răutate şi viclenie. Politica cea mai bună e deci aceea care ne păzeşte de toate excesele egoismului”. Profesorul de drept constituţional dela aceeaş universitate, Luigi Palma, reamintea la 14 maiu 1894 vechiul adevăr, că „forţa poate creia şi înjgheba statele, dar numai dreptatea le poate păstra”. Cesare Cantu, celebrul istoriograf, unul din măestrii italieni ai marelui nostru N. Bălcescu, e convins că „spiritele de elită în care lumea e bogată, vor face mai mult decât cele câteva rânduri ale sale, prin cuvinte şi prin fapte, ca naţiunea română să fie aşezată în toate drepturile sale, cu floarea civilizaţiei care consistă în libertatea de a spune adevărul şi de a deprinde virtutea”».

 

În serialul „2017-anul tribuniştilor memorandişti” s-a prezentat atât odiseea memorandiştilor cât şi a cotidianului Tribuna, Comitetul Central al Partidului Naţional Român neputând fi proprietar nominal al institutului tipografic şi al publicaţiilor editate. „Criza Tribunei” a fost prezentată de istoricul dr. Vasile Crişan în lucrarea „Enciclopedia Tribunei” ca «… sintagma (în care) se circumscriu o seamă de frământări din sânul mişcării naţionale a românilor din Ardeal de la mijlocul ultimului deceniu al secolului al XIX-lea, în care “Tribuna” şi Institutul tipografic care o tipărea, au reprezentat elemente ale disputei. Oricât de complicate erau problemele legate de regimul proprietăţii asupra Institutului tipografic şi a ziarelor editate de acesta, oricât de multe erau dificultăţile financiare, nu acestea au reprezentat adevăratele cauze ale „crizei Tribunei”.

 

Miza era mult mai mare: orientarea politică a Partidului Naţional Român, în condiţiile în care Mişcarea memorandistă îşi dovedise ineficacitatea şi declanşase ofensiva fără precedent a guvernului unguresc asupra comitetului executiv şi a presei româneşti favorabile Memorandumului, în rândurile căreia “Tribuna” ocupa un loc de frunte. În aceşti ani de început al ultimului deceniu al sec. XIX, marcaţi de mişcările Replicei şi a Memorandumului, urmate de răsunătoare procese, în sânul factorilor de decizie ai Partidului Naţional s-au conturat două grupări intrate în conflict. Pe de o parte, Eugen Brote, sprijinit de Ioan Slavici, Cornel Pop Păcurariu, Bogdan-Duică, Ioan Russu-Şirianu, întemeietorul şi redactorul responsabil al „Foii poporului”, Vasile Mangra, fraţii Septimiu şi Tit Liviu Albini, Daniil Popovici-Barcianu, Dimitrie Comşa şi alţi tribunişti, iar de cealaltă parte dr. Ioan Raţiu, George Pop de Băseşti, Iuliu Coroianu, Teodor Mihali, Rubin Patiţa, Gherasim Domide, Patriciu Barbu, aşezaţi pe principiile Memorandumului şi ale Programului Partidului Naţional din 1881. În condiţiile multor procese de presă, a şicanelor nenumărate ale autorităţilor la adresa redactorilor, a reţelei de distribuţie şi a abonaţilor, Institutul tipografic ajunge, în anii ’90 ai secolului XIX, în pragul falimentului.

 

În aceste condiţii, Alexandru Mocioni, unul dintre acţionarii principali ai Institutului tipografic, solicită lichidarea lui. Pentru a-i asigura supravieţuirea, Eugen Brote cumpără la licitaţie Institutul tipografic, facilitând continuarea publicării „Tribunei”, al cărui rol în sprijinirea mişcării memorandiste era de notorietate. Odată cu intrarea la închisoare a redactorilor „Tribunei”, în urma condamnării lor în bloc în procesul de la Cluj din 12 septembrie 1893, izbucneşte conflictul între Eugen Brote, aflat la Bucureşti şi Ioan Raţiu, preşedintele partidului, în legătură cu numirea unui nou redactor şef al „Tribunei”.

 

Miza era controlul asupra cotidianului sibian în condiţiile în care era pe rol procesul memorandiştilor iar Eugen Brote, emigrat la Bucureşti, făcea jocul liberalilor lui D.A. Sturdza. Brote îl trimite la Sibiu pentru a prelua ziarul pe Cornel Pop Păcurariu, omul său de încredere, în timp ce Ioan Raţiu îl impune în fruntea „Tribunei” pe Valeriu Branişte, chemat în acest scop de la Braşov. Pus în faţa acestei situaţii, Eugen Brote, printr-o scrisoare adresată lui Ioan Raţiu la 22 noiembrie/4 decembrie 1893, îşi dă demisia din Comitetul executiv al partidului. Intenţia sa era de a scoate astfel „Tribuna” şi „Foaia poporului” de sub autoritatea Comitetului executiv, implicit în problema numirii redactorilor. În această fază a conflictului intervine şi guvernul maghiar care, prin hotărârea judecătorească din 3/16 decembrie 1893, interzice apariţia „Tribunei”, sub pretextul că proprietarul Institutului tipografic este transfug. Reluarea apariţiei gazetei era acum mai importantă decât competiţia în sine. Prin urmare Eugen Brote face pasul înapoi, semnând o declaraţie prin care recunoştea că ziarul trebuie să reapară.»

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.