Bizar

Barbatul care a mâncat cadavre umane ca să supraviețuiasca


Barbatul care a mâncat cadavre umane ca să supraviețuiasca 1

Ai mânca o mână? O mână de om? Nu. Dar dacă ți-ar fi foarte foame? „Principala misiune era să rămân în viață, iar pentru asta era nevoie să mănânc bine. Și nu dintr-o perspectivă rațională, ci una instinctuală. Aveam mereu o mână sau ceva în buzunar și mâncam când puteam, să mă simt bine hrănit.” Astea au fost cuvintele lui Pedro Algorta, care a rămas naufragiat în Anzi timp de 71 de zile în urma unui accident de avion în 1972 și a mâncat carnea pasagerilor care nu supraviețuiseră impactului. Dintre cei patruzeci de pasageri și cei cinci membri ai echipajului care au fost la bordului avionului, au supraviețuit doar 16, care au trebuit să se confrunte cu alte obstacole. Cei care au reușit să ajungă înapoi la civilizație – după strădaniile salvamontiștilor – au supraviețuit printr-o combinație de tărie mentală, muncă în echipă și canibalism disperat.

E puțin ciudat să stai față în față cu cineva care a mâncat o mână. Când ne-am întâlnit într-o cafenea foarte gălăgioasă din Shoreditch, m-am tot uitat la dinții lui Pedro, la cât de puternici păreau, și m-am gândit: Mă întreb dacă i-au devenit așa de puternici pentru că a mâncat mâini de oameni. La 65 de ani, arată cu cel puțin zece ani mai tânăr, și-ți vine să te gândești: o fi de la carnea de pe coapsele pasagerilor morți, ăla o fi secretul tinereții veșnice. Dar Pedro e blazat total când vorbește despre experiența lui traumatizantă: în cartea lui, În munți, tradusă de curând în engleză, omul explică sec cum decizia grupului de supraviețuitori de a mânca pasagerii morți a fost luată cu sânge rece, dintr-o perspectivă logică: ori mâncăm carnea celor care au murit, ori murim și noi cu ei. Astăzi, gândește la fel ca atunci – explică foarte liniștit noțiunea de canibalism, ca și cum ar fi vorba să mănânci o felie de pâine uscată când ești mort de foame. „N-a fost o decizie luată rațional, am luat-o cu stomacul.”

Mulți dintre supraviețuitorii accidentului au amintiri diferite despre eveniment. Ți s-a părut că povestea ta a fost crezută de public? Ce te-a făcut să-ți spui povestea acum?


Suntem un grup de oameni care am trecut printr-o experiență îngrozitoare acum patruzeci de ani și, de atunci, fiecare dintre noi a luat-o pe drumul lui. Suntem oameni diferiți, așa că e normal să avem perspective diferite. N-am vorbit despre povestea asta timp de 35 de ani. Mi-a stat pe creier mult timp și, când am auzit că prietenii mei vorbesc despre experiența lor, m-am gândit că a fost, totuși, și experiența mea. Dar atunci când am început să vorbesc, am realizat că eu vedeam povestea altfel, pentru că fiecare are propria poveste. Nu susțin că aș deține adevărul suprem, e imposibil. Dar așa am văzut și am trăit eu lucrurile.

Cum e să fii într-un avion care se prăbușește?
E o situație pe viață și pe moarte, când nu știi dacă o să supraviețuiești sau nu și intri în panică și-ți pierzi controlul. Ești aruncat în aer și ți se poate întâmpla orice. Avionul tremura din toate încheieturile și se izbea dintr-o stâncă în alta, până când am ajuns într-o vale înconjurată de munți. Atunci s-a oprit zgomotul și s-a făcut liniște. Ningea încetișor și în avion rămăseserăm în viață doar noi, supraviețuitorii.

Barbatul care a mâncat cadavre umane ca să supraviețuiasca 2

În carte, ai vorbit distant despre accident, ca și cum nu ți se mai pare real când te gândești la el.


Am niște imagini clare în minte – de exemplu, pe prietenul meu Felipe, care zăcea mort lângă mine. Dar memoria e selectivă, șterge multe dintre amintirile dureroase. Nu mai știu care era numărul locului pe care stăteam sau ce am zis cu un minut înainte de prăbușire, pentru că emoțiile și panica erau copleșitoare. Mulți ani m-am întrebat dacă ar trebui să încerc să-mi amintesc anumite detalii despre accident, dar am hotărât să las lucrurile așa. E într-o parte a subconștientului la care nu mai am acces. Nu am coșmaruri deloc și am încercat să duc o viață normală în cei patruzeci de ani care au urmat de la accident.

În carte vorbești despre cât de greu s-a dezvoltat sentimentul de apartenență la un grup. După acccident, s-au format subgrupuri și lideri, iar lucrurile s-au transformat încontinuu, pe parcurs ce au mai murit dintre oameni.


La început, eram un grup de oameni concentrat în jurul unei echipe de rugby care era la bordul avionului, iar căpitanul echipei de rugby era cel mai important tip. Știa să comande grupul, a devenit imediat o figură autoritară. A jucat un rol foarte important în primele zile și era foarte respectat. Dar, de fapt, nu făcea decât să ne spună: „Liniștiți-vă, o să ne salveze cineva foarte curând.” Dar nu ne-a salvat nimeni prea curând. Când ne-a liniștit că vom fi salvați, de fapt ne-a împiedicat să ne adaptăm la situație. Am fi avut nevoie de un lider care să ne ajute să fim conștienți de căcatul în care eram.

Până la urmă a murit într-o avalanșă, iar după moartea lui, eram un grup de tineri fără niciun adult printre noi. Și asta a fost, probabil, mai bine, pentru că am rămas fiecare pe cont propriu și am început să ne folosim punctele tari în folosul echipei. Fiecare activitate a cuiva era importantă pentru toată evoluția comunității.

A fost multă tensiune, am avut multe discuții, nu eram toți prieteni. Luptam să ne facem auzite ideile, ne certam când luam decizii. Aveam o dinamică de grup valabilă pentru orice alt grup din civilizație. Ce ni s-a întâmplat nouă în munți se întâmplă și în societate. Trebuie să lupți pentru autoritate, există lideri, țapi ispășitori, faci greșeli din care înveți. Așa am reușit să întărim grupul și să ne adaptăm la un mediu atât de ostil.

Bănuiesc că ați luat în grup decizia să mâncați pasagerii morți, nu?


N-am luat decizia cu mintea, ci cu stomacul. N-a fost vreun lider care să ne spună: „Asta trebuie să facem.” La un moment dat, ne-am dat seama că trebuie să mâncăm ceva ca să supraviețuim. Și nu era nimic de mâncare. Așa că am reacționat la dorința de supraviețuire. Câțiva dintre noi au mers și au ales unul dintre cadavre, pe care l-am tăiat cu un ciob și am început să-l mâncăm și asta a fost. Apoi a fost logic că vom continua să mâncăm, nu aveam de ales.

Și nu ni s-a părut că am depășit vreo barieră morală, ne-am gândit că e singura opțiune ca să supraviețuim într-un mediu ostil.

Deci nu vi s-a părut anormal să mâncați carne de om?


Deloc. Chiar și azi, când mă uit în urmă, îmi dau seama că dacă n-aș fi făcut treaba asta, n-aș fi azi aici. Am răspuns la un instinct de supraviețuire de bază, atâta tot. De asta n-am pus accentul pe asta în carte, pentru că am arătat foarte clar că nu erau alte opțiuni și sunt convins că oricine altcineva ar fi făcut la fel, dacă era în locul nostru.

Mi s-a părut interesant că unii membri ai grupului vorbeau despre carnea cadavrelor ca și cum ar fi carnea lui Cristos sau susțineau că pasagerii morți vă erau prieteni pentru că vă ajutau să supraviețuiți. Chestia asta v-a ajutat să luați decizia?


Nu cred că cineva a fost convins de asta. Am luat decizia de foame, eram slăbiți. Ai nevoie de câte o compensație logică uneori, pentru anumite fapte, dar cred că cel mai mult ne-a influențat stomacul. Nu știam să supraviețuim în munți, nu aveam unelte, nu aveam experiență, nu eram pregătiți pentru asta. Așa că ne bazam doar pe instinct și uneori reușeam să progresăm.

Barbatul care a mâncat cadavre umane ca să supraviețuiasca 3

Am înțeles că, la scurt timp după salvare, a fost o conferință de presă în care ați fost cumva obligați să recunoașteți că ați recurs la canibalism. Ce reacții au avut oamenii?


Deja se dusese zvonul despre asta, așa că n-a fost atât de nou. Într-adevăr, unii dintre părinții noștri n-au vrut să creadă asta. N-am zis decât că da, am făcut-o. Și atât. N-a mai fost nevoie de altceva. După ce am recunoscut, am fost aplaudați. Nici măcar rudele celor decedați nu ne-au condamnat. Toată lumea a știut ce am făcut și nici nu ne-am gândit că vom fi condamnați, doar știau în ce condiții ai făcut asta.

Azi, după patruzeci de ani de la tragicul eveniment, cât de des te gândești la experiența din munți?


Aproape niciodată. Doar când cineva mă întreabă despre asta. Și nici nu am coșmaruri. Am reușit să ne împăcăm cu muntele și să supraviețuim.

După ce am primit aplauzele acelea, am reușit să ne ducem viața mai departe în liniște. Nu pretind că nu m-a afectat, pentru că a fost o traumă. O traumă devine mai puternică atunci când n-o recunoști. Dar din fericire, n-a fost nevoie să facem asta pentru că nu am fost acuzați sau marginalizați. Am făcut o facultate bună, am avut joburi bune, familii frumoase, așa că muntele face parte din trecut și nu ne mai bântuie. Asta dovedește că oamenii se pot recupera după evenimente traumatizante din trecut.

Te gândești vreodată la cei care nu au supraviețuit?


Bineînțeles. Nu poți să nu te întrebi cum de unii n-au reușit și noi am reușit. Dar nu am răspunsul la această întrebare. E o întrebare de natură religioasă sau morală sau etică, la care fiecare are răspunsul lui. Eu n-am niciun răspuns.

Originally posted 2016-03-26 01:51:01.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.