Life

Lucrul care mă sperie cel mai mult pe lumea asta este insăşi viata


Lucrul care mă sperie cel mai mult pe lumea asta este insăşi viaţa. Cred că am fobie de viaţă. Nu prea ştiu cum vine asta sau cum pot să explic treaba asta, dar viaţa mă sperie. Astăzi eşti, mâine poţi să nu mai fii. Cred că oricâte chestii aş realiza şi oricât de împlinită m-aş simţi, nu mi-ar conveni să mor niciodată. De ce ai fi liniştit şi împăcat cu gândul că la un moment dat vei pieri?

 

Pe de-o parte, imprevizibilitatea vieţii mă fascinează, fiindcă sunt perioade în care mă aflu la puncte cardinale dubioase ale evoluţiei mele. Ba mai are loc o cunoaştere de sine, ba mai are loc o eroare de sine, o reuşită sau un eşec, dar oricum ar fi, drumul spre necunoscut e prezent la tot pasul.

Pe de alta, necunoscutul ăsta mă înspăimântă, fiindcă uneori mi-e teamă ca alegerile pe care le fac să nu mă ducă în vreun fel în punctul mort. Sau să fiu violată de patru chinezi şi-un negru, în timp ce doua lesbiene îmi persecută faţa.

 

Odată ce mi-am conştientizat fobia asta de viată şi de a nu rămâne subit fără ea, am vrut să aflu ce îi sperie pe alții. Așa că am pornit în căutare de răspunsuri pe străzile din Bucureşti.

Care este cea mai mare fobie a ta?
Mari: Mi-e teamă de șerpi, mai precis de vipere.

Ai avut parte de vreo întâmplare cu şerpii?
Da, m-a muşcat o viperă cu corn când eram mică, într-o vară. Eram la Herculane cu mai mulţi prieteni. Aveam vreo 12 ani.

Şi cum te-a muşcat?
Eram printr-o pădure în munţi şi ne căţăram prin toţi copacii, alergam, râdeam şi la un moment dat ne-am oprit într-un luminiş să stăm puţin. Ne-am aşezat pe iarbă şi eu am simţit că stau pe ceva dubios. M-am ridicat, că am zis că e un buştean sau ceva. După aia, m-a luat o mare ameţeală şi mi se tăiase filmul. Deja mă muşcase.

 

Şi cum a decurs viaţa pentru tine din momentul ăla?
După ce am leşinat, prietenii mei au văzut vipera, au omorât-o şi au băgat-o în pungă. Apoi, au fugit cu mine în spinare şi cu dânsa până la spital, unde mi-au făcut antiviperinul. Eram în comă când am ajuns acolo, iar după ce mi-am revenit şi am ieşit din spital, recuperarea a fost foarte grea. În prima săptămână parcă nu eram nici trează, nici moartă şi recuperarea a fost destul de nasoală, fiindcă toată trăirea asta m-a afectat neurologic.

Când mâncam, nu nimeream să duc furculiţa la gură, ziceam să calc cu stângul, călcam cu dreptul. Eram dezorientată, vorbeam ciudat, visam urât de fiecare dată când dormeam. Am făcut fizioterapie şi mă duceam la şedinţe cu psihiatrul. În cele din urmă mi-am revenit, dar mai greu, a durat ceva.

Cât a durat?
Toată vara respectivă, toată vara am avut de tras destul de mult. Dar am rămas aşa, cu un fel de alergie la şerpi. Adică nu îmi place când îi văd, vii. Mai ales că sunt alunecoşi şi mai şi put urât.

Chestia asta te-a afectat cu ceva pe termen lung?
Aaaaa… Da, m-a afectat. Vorbesc puţin strâmb cu gura. Am rămas aşa.

 

Care este cea mai mare fobie a ta?
Ana: Se numeşte arahnofobie şi este medical diagnosticată. Orice tip de păianjen, nu contează că-i mic sau mare, eu înnebunesc.

La ce vârstă ţi s-a declanşat?
Nu ştiu să-ţi spun vârsta, ştiu că eram mică, într-o excursie undeva în pădure şi mi-a pornit din momentul în care mi-a aterizat o tarantulă pe mână. De atunci mi s-a întipărit în cap.

Ai încercat să îţi învingi fobia în vreun fel până acum?
Da, normal. Am încercat să mă duc într-un PetShop şi în primă fază am încercat uitându-mă la toate tipurile alea de tarantule… Ce vorbeşti, mă?! Orice chichiţă de genul dacă văd, innebunesc, o iau razna. Deci, de depăşit, nu mi-am depăşit frica pe care o am. Când îi văd ori ţip şi sar, ori rămân stană de piatră şi înnebunesc pe loc. Şi de întuneric îmi mai este frică.

Ce anume ţi-a generat frica de întuneric?
Asta e mai mult pe psihic, mi-a pornit după ce m-am uitat vreo trei luni de zile numai la filme de groază şi de atunci, când e întuneric în cameră sau ceva de genul, îmi imaginez tot felul de tâmpenii.

 

Cea mai mare fobie a ta care este?
M: Hai să zicem că ar fi frica de înălţime, relativ.

De ce relativ?
Adică nu mi-e frică neapărat de înălţime, dar mă sperie avionul.

Şi n-ai călătorit cu avionul?
Ba da, am călătorit de destule ori, de vreo 20, cam aşa.

Şi cum ai făcut faţă fobiei?
Nu ştiu, e destul de naşpa, în general iau calmante înainte să merg cu avionul. Mă liniştesc. De depăşit nu cred că o să o depăşesc vreodată, fiindcă am crezut iniţial că, dacă o să zbor de mai multe ori cu avionul, o să o depăşesc. Dar de fiecare dată este la fel.

Frica asta ţi s-a declanşat, cumva, după ce ai avut primul zbor cu avionul?
Nu, faza e că m-am uitat la prea multe documentare despre dezastre în aer şi am văzut tot ce se poate întâmpla. Și îmi este frică. Cred că aveam vreo 11 ani, cam aşa, când mi-am dat seama că mi-e frică de înălţime.

 

Care este cea mai mare fobie a ta?
Andreea: Să trăiesc degeaba.

Şimţi că ai trăit degeaba până acum?
Ahmm… Da, au fost unele momente în care am pierdut vremea. Nu am trăit degeaba, dar am pierdut timpul degeaba.

Şi atunci care a fost factorul declanşator al fobiei tale?
Pe la 11 ani am avut parte de o circumstanţă în care mi-am dat seama de nişte lucruri. Am avut un moment de revelaţie, cred. Am căzut şi m-am lovit la cap şi am avut un moment aşa în care mi-am dat seama că nu mi-e frică de alte lucruri. Și că-mi doresc să am semnificaţie prin ceea ce trăiesc. Am învăţat să acţionez imediat de atunci, cu mintea de la vremea aceea, evident, care a evoluat până în prezent.

Ţi-a afectat viaţa în vreun fel?
Nu cred, mai degrabă mi-a dat curajul de care aveam nevoie. M-a ambiţionat şi inspirat să am propriul business. Abia după ce i-am dat startul, am prins sensul pe care-l căutam.

 

 

Care este cea mai mare fobie a ta?
Ramona: Câinii. Mi-e foarte frică de ei, mai ales ăştia de pe stradă mă sperie maxim.

Ai antecedente cu câini?
Nu, nu am fost muşcată. Dar mi-e frică de când eram mică. Aveam vreo 8-9 ani şi pe strada mea trăia o căţea care lătra pe toată lumea. De la ea mi-a pornit fobia asta, m-a înspăimântat.

Şi acum, după atâta timp, cum te raportezi la fobie?
Nu s-a schimbat nimic, e la fel. Nu se diminuează. Dacă, să zicem, sunt pe stradă singură şi văd câini, pur şi simplu simt că leşin, mă panichez foarte tare. Dar dacă merg la nişte prieteni acasă şi ei au câini, nu mă sperii, pot să stau în preajma lor. Fobia pentru câinii vagabonzi, cel puţin, cred că o voi avea mereu.

Dar dacă ai primi cadou un câine, ce-ai face cu el?
L-aş păstra, normal. Ar fi special, ar fi al meu.

 

Care este cea mai mare fobie a ta?
Mihai: După douăzeci de ani în comerț, am dat de tot felul de clienţi. Ai relaţii cu oamenii şi vezi mentalitatea fiecăruia. Unii sunt ok, mai „plimbaţi”, cum s-ar zice. Dar, de exemplu, te întâlneşti și cu tot felul de idioţi. Când stau faţă în faţă cu ei, îmi dau seama că am fobie de prostia omenească.

 

De când ai fobia asta?
De când lucrez. De când am văzut tot felul de cazuri excepţionale, care am impresia că-mi iau inteligenţa la mişto. Dacă te întreabă ceva şi tu le spui cum este, de fapt, un lucru, sunt atât de ignoranţi, de parcă nici nu mai vor să te asculte. Dar te şi contrazic, chiar dacă se vede clar că nu au habar.

Mai sunt şi cei care-şi varsă nervii înjurând sau ţipând. Eu cred că dacă eşti stăpân pe psihic şi îl menţii puternic, altceva nu mai contează. Cei mai naşpa-s oamenii noi care vin să lucreze cu tine şi în loc să te respecte pentru vechimea pe care o ai, ei vor să te dea la o parte şi să se bage peste tine. Sunt peste tot, la serviciu, în societate, la metrou, oriunde te uiţi există.

Ţi-a afectat în vreun fel viaţa?
Nu, nu mă afectează cu nimic. Mă enervează doar atitudinea lor de superioritate atunci când chiar nu este cazul. Sau, mai bine zis, nu sunt ei cazul.

Crezi că îţi va trece această fobie despre oameni?
Da, când îşi vor schimba toţi mentalitatea.

 

Care-i cea mai mare fobie a ta?
Andrei: MI-e frică de viitor.

În ce constă frica asta?
Păi, există posibilitatea ca oricât ai munci, să n-ajungi niciodată să fii apreciat în ţara asta. Așa cum meriți sau cum ţi-ai dori.

Ai trăit-o pe pielea ta?
Nu, dar am văzut cazurile multor oameni care sunt talentaţi şi se duc în străinătate ca să fie apreciați. Fiindcă aici, în ţară, nu-i ia nimeni în seamă.

Tu te consideri o persoană talentată?
Eu sunt pasionat de istorie şi voiam să devin arheolog sau profesor de istorie. La chestia cu profesorul am renunţat, fiindcă nu prea merită să fii profesor în România. Acum, încerc să-mi găsesc un drum în muzică. Sunt pasionat de muzica rap şi aş vrea să încerc ceva pe partea asta.

Crezi că odată cu înaintarea în vârstă, fobiile se diminuează?
Nu ştiu ce să zic. Eu sper să dispară cu timpul, pe măsură ce încep lucrurile să se așeze și să-ți iasă planurile.

 

 

 

Lasă un răspuns